Privirea imi era umedă de lacrimi necăzute şi o mângâiam în gândul meu cu fiecare clipire suavă şi rară. Nici să clipeasc nu as fi vrut...îmi era teamă să nu o strâng între pleoape şi apoi să o fac să dispară. Cu gesturi aproape stângace mi-am strâns fiecare sentiment în valiza de regrete şi dute-vino ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat...
Totul era ireal de dureros, iar tăcerea este plină de amintirile unor zâmbete dintr-o limonada aproape acră.
Tot timpul îmi zâmbea si vroia să sa ma simtă sub palma invizibilă a sufletului şi să ştie că sunt acolo...încă, vroia doar să o mângîi şi să o închid între porţile calde şi sincere ale iubirii mele mature şi frumoase! Trenul se auzea şuierând în gara sentimentelor spulberate, iar peronul rânjea aproape demonic sub talpa sufletului meu care sângera la fiecare pas ce m-a apropiat mai mult de despărţire.
Dacă m-ar fi iubit cu adevărat ar fi luptat pentru sufletul meu, mi-ar fi spus ca ma va astepta iar si iar.
Mi-am simţit şi ultima celulă din corpul meu putred de durere şi as fi vrut să cad în genunchi în faţa vieţii, dar nu auzeam altceva decât un urlet sfâşietor, o fanfară de bătăi disperate ce strigau mereu "iubita mea te iubesc", un şuvoi de lacrimi...toate ma năpădeau, vroiau să iasă şi să urle, să rămână inerte şi să uite !
Era ca şi când murisem şi vroiam să uit că se poate muri, că există durere, zâmbet...vroiam doar să uit că mai exist...vroiam să imi rup sufletul care îmi sfâşia respiraţia
Acum vreau să se spulbere durerea ochilor mei, a buzelor pe care nu le voi mai săruta, a sufletului căruia nu îi voi mai putea cânta la vioara iubirii melodiile cântăreţului orb..., a mângâierii ei care m-a făcut să ma simt invincibil şi minunat…
Ea s-a depărtat de viaţa mea fără să se audă...ca o fantasmă...lăsând în urmă doar paşii sufletului ei înfipţi în asfaltul vieţii.
O iubesc prea mult dar ...ea va rămâne doar in amintirea mea pentru că dacă as fi reţinut-o ar însemna să ma detest toată viaţa. Pentru aceasta iubire imensă şi necondiţionată găsesc puterea să zâmbeasc, să imi strâng egoismul şi durerea si sa ii doresc sa fie fericita si implinita indifferent de ceea ce simt eu.
A fost odata…
O poveste frumoasa insa acum dupa aceasta recapitulare a suferintei prin care am trecut sper sa imi fi cauterizat rana adanca din sufletul meu… Mi-am dat seama inca o data ca liberal arbitru functioneaza ireal de adevarat. Filozofia creştină vede divinitatea ca forţă creatoare a lumii şi a omului. Omul, ca fiinţă creată, nu are posibilitatea de a-şi modifica natura. Din această logică ar rezulta că singura libertate a omului este aceea de conştientizare a propriilor limite, rămânând astfel liber întru Dumnezeu. Însă astfel se ajunge la concluzia că Dumnezeu este responsabil şi pentru producerea răului. Pentru a nu renunţa la ideea de perfecţiune a naturii divine, gânditorii creştini recunosc existenţa liberului arbitru, adică libertatea omului de a alege între posibilităţile care i de oferă. Liberul arbitru implica in esenta existenta libertatii ca stare de fapt nu doar ca o stare mentala de posibilitate, careia nu ii corespunde ceva efectiv. E greu de acceptat dar perfect adevarat.
O seara placuta …
