Cineva mi-a sugerat sa scriu lucruri vesele... ce atata tristete in scrierile mele, ce atatea lacrimi...Trebuie sa intelegeti ca pe mine m-a ajutat sa elimin frustarea acumulata, sa imi strig "neputinta", sa imi controlez nebunia, sa raman constient si multe alte asemenea efecte terapeutice... Scriam la un moment dat ca cel mai greu de cunoscut dintre toti suntem chiar noi insine si ca de cele mai multe ori uitandu-ne in oglinda nici macar noua nu suntem in stare sa ne spunem adevarul sau nu avem curajul sa recunoastem ceea ce suntem. Personal recunosc ca nici acum dupa atata timp nu sunt in stare sau nu am curajul sa imi privesc sufletul asa cum este el, e mai usor sa lasi pe cei din jur sa vorbeasca despre tine decat sa iti faci autoportretul. Ei bine totusi aruncandu-mi o privire timida si frugara asupra mea mi-am dat seama ca perioada neagra a trecut ... si orizonturi roz, frumoase si proaspete se zaresc in ceea ce ma priveste. Suferintza m-a transformat in ceva mai bun, m-a umanizat, m-a facut sa tresar la povesti frumoase precum cea a geniului DALI si a frumoasei rusoaice GALA. Recitind elemente din poveste imi dau seama ca viata ar putea trece pe langa mine fara ca eu sa imi dau seama. DALI recunoaste ca respira prin GALA si ca datorita ei nu a trecut pragul dinspre nebunie "Singura diferenta dintre mine si un nebun este ca eu nu sunt nebun". Personal mi se pare geniala aceasta fraza a unui om genial... E exact esenta unei iubiri nemuritoare. Imi dau seama ca poate acest tip de iubire totala este un mit, o legenda insa tot ceea ce imi doresc este sa ajung sa o impartasesc. Ce a intregit aceasta iubire de "nebun" a lui DALI este GALA care a raspuns in aceeasi maniera. In opinia mea diferenta dintre iubirile pamantesti, normale, banale pana la urma si o astfel de poveste de dragoste este urmatoarea: intr-o poveste de iubire banala unul iubeste mai mult decat celalat, in iubirea TOTALA ambii parteneri iubesc cu aceeasi intensitate, simt cu aceeasi unitate de masura. Revenind la DALI si GALA imi dau seama ca peste tot in existenta lui DALI se regaseste GALA mai intai ca o prevestire (in copilarie), apoi ca o promisiune, ca o tentatie (cand o vedea langa Eluard), ca o agitatie continua si in sfarsit ca o rasplata. Numai o femeie care iubeste neconditionat si se stie iubita la fel este in stare de o daruire la fel ca a Galei. Exista oare iubire dupa aceasta poveste... Brusc revenirea la realitate din aceasta visare mi se pare ca un dus rece... La final va indemn ca atunci cand suferiti din dragoste sa incercati sa faceti un simplu exercitiu de imaginatie: inchideti ochii si incercati sa va transpuneti in minunata lume a acestei povesti de iubire... DALI si GALA o sa va simtiti mai confortabil e ca un balsam pentru suflet ...
8 comentarii:
Povestea Gala -Dali e unica in primul rand pentru ca e a lor. As merge mai departe cu optimismul si as scrie ca noi, oamenii, suntem datori sa ne creem propria poveste, chiar daca mai putin excentrica decat cea a cuplului suprarealist. Daca as scrie un articol despre iubire, as indrazni sa spun ca voi trage iubirea pana la limitele delirului, doar pentru a-i depasi. Intotdeauna poti fi mai bun decat modelul tau!
Iubirea nu este o provocare, o ştachetă pe care trebuie să o depăşim... sau cuantificăm. Nu putem spune că am iubit pe cineva mai mult sau mai puţin, nu putem face clasamente, ci doar afirma simplu: am iubit sau n-am iubit.
Dar de ce vorbim noi despre iubire? Câţi dintre noi au avut norocul de a-şi întâlni iubirea? Cum putem discuta şi emite judecăţi de valoare despre ceva ce nici nu am cunoscut cu adevărat? Este ca şi cum un orb ar încerca să picteze fără a fi cunoscut vreodată toate nuanţele şi culorile vieţii.
Ce-i drept, nu cunosc multă lume care ar avea curajul să admită faptul că nu a întâlnit "iubirea". Căci e nevoie de curaj pentru a-ţi recunoaşte propria neputinţă spirituală de a iubi sau incapacitatea sau nenorocul de a face pe altcineva să ne iubească necondiţionat. În schimb, ne îmbătăm cu apă rece şi declamăm oricui are răbdarea să ne asculte cât de mult am iubit sau iubim, mult prea uşor şi mult prea frivol.
Din păcate, iubirea nu se găseşte pe toate drumurile şi de iubire nu sunt capabile toate fiinţele umane. Am fi norocoşi dacă într-o viaţă am descoperi-o măcar. Până atunci sunt numai căutări. Iar după, nimic...
Se spune că trebuie să avem grijă ce ne dorim pentru că s-ar putea chiar să obţinem acel lucru. Nu cred că odată ce, descoperind iubirea, am pierdut-o, mai poate exista un "după". Înfricoşător, nu? Şi totuşi o doresc. Îmi doresc să ajung să iubesc atât de mult pe cineva încât să nu mai existe raţiune. De altfel se şi spune că adevărata iubire este atunci când iubim fără a avea un motiv, o logică anume. Îmi doresc ca prin iubire să devin capabilă de renunţare totală la mine, la "carieră", la familie, la prieteni, la tot, doar pentru fericirea de a fi alături de el. Poate că, dacă înainte de a mai face afirmaţii de genul "îl iubesc" sau "o iubesc" sau "te iubesc", ne-am întreba "până unde poate merge iubirea mea, sunt capabil(ă) de ORICE în numele acestei iubiri?", atunci poate că nu am mai rosti aşa de uşor aceste cuvinte.
Dar asta nu e tot, iubirea noastră nu e suficientă, e nevoie de reciprocitate şi simbioză perfectă între sentimentele celor doi. Dacă nu, mai devreme sau mai târziu, timpul ne-o va spune căci, nu-i aşa, "iubire fără speranţă nu există", iubirea noastră fără confirmarea din partea celuilalt este doar a jumătate de iubire. "Nealimentată", "nehrănită", în timp se usucă şi moare...
P.S.: Am îndrăznit să scriu aceste rânduri după ce, în noaptea de dinainte, am descoperit întâmplător (sau poate nu, nimic nu este întâmplător) acest blog. Iar astăzi am aşteptat, cu nerăbdare, un moment de respiro pentru a putea să exprim aici ceea ce simt. Cu multă vreme în urmă am extras nişte citate, paragrafe deja, dintr-o carte dragă sufletului meu. La acel moment nu a existat un scop în sine al acelui demers, însă iată că acum şi aici îşi dovedeşte utilitatea. Utilitatea pentru cei ce, poate, vor rezona cu pasajele pe care le voi posta în cele ce urmează. Informaţii sunt peste tot, însă informaţiile de care avem nevoie le înţelegem şi primim doar dacă suntem pregătiţi pentru ele. Ajutorul acordat cu forţa deja nu mai este ajutor..
Despre iubirea "pământească":
”A doua zi i-am spus că vreau să divorţăm. ... Ea n-a reacţionat, ca şi cum s-ar fi aşteptat la asta sau ar fi provocat totul, inconştient, cu purtarea ei.
Îmi sângera inima, fiindcă aşteptam să mă roage să nu plec. Dar ea părea calmă, resemnată… Atunci am fost sigur că nu mă iubise niciodată, că fusesem doar un instrument pentru realizarea acelui vis nebun de a avea un copil la nouăsprezece ani.
M-am ridicat, i-am dat un ultim sărut lung.., m-am dus la un hotel ieftin şi am aşteptat seară de seară să-mi telefoneze ca să mă cheme înapoi, să o luăm de la capăt – eu eram dispus să trăim chiar şi ca până atunci dacă trebuia, pentru că despărţirea mă făcuse să înţeleg că nimic nu era mai important decât soţia şi copilul meu.
După o săptămână am primit în sfârşit un telefon de la ea. Dar nu mi-a spus decât că-şi luase toate lucrurile şi că nu voia să se mai întoarcă. … Au trecut două luni şi am semnat şi hârtiile.
Adevărata mea familie pleca pentru totdeauna. Iar familia în care m-am născut mă primea cu braţele deschise.
Imediat după despărţirea noastră şi după imensa suferinţă care i-a urmat, m-am întrebat dacă nu cumva fusese o hotărâre greşită, inconsecventă, proprie oamenilor care au citit prea multe poveşti de dragoste în adolescenţă şi voiau să repete cu orice preţ mitul lui Romeo şi Julieta. Când s-a mai potolit durerea – iar pentru asta nu există decât un leac, trecerea timpului – am înţeles că viaţa îmi dăduse ocazia să întâlnesc singura femeie din viaţa mea pe care aş fi fost în stare s-o iubesc. Fiecare clipă petrecută lângă ea meritase orice sacrificiu şi, în ciuda a tot ce se întâmplase, aş fi repetat fiecare pas pe care-l făcusem.
Dar timpul, pe lângă faptul că-mi vindecase rănile, mi-a arătat ceva ciudat: este posibil să iubeşti mai multe persoane de-a lungul vieţii. M-am recăsătorit, sunt fericit alături de noua mea soţie şi nu-mi pot închipui cum ar fi să trăiesc fără ea. Asta nu mă obligă să renunţ la tot ce-am trăit, dar am grijă să nu încerc niciodată să compar cele două experienţe: nu se poate măsura dragostea cum măsurăm un drum sau înălţimea unei clădiri.
Mi-a rămas ceva foarte important din relaţia mea cu ea: un fiu – cel mai mare vis al ei, după cum mi-a spus înainte de a ne hotărî să ne căsătorim. Mai am un copil cu cea de-a doua soţie, şi acum sunt pregătit pentru toate momentele paternităţii, bune sau rele, altfel decât am fost cu doisprezece ani în urmă.
La un moment dat, când m-am dus să-l iau pe copil ca să petreacă sfârşitul de săptămână cu mine, m-am hotărât să-i pun întrebarea care mă frământase atâta: de ce fusese aşa de calmă când i-am spus că voiam să mă despart de ea.
- Pentru că am învăţat să sufăr în tăcere toată viaţa, mi-a răspuns.
Şi numai atunci m-a îmbrăţişat şi a plâns toate lacrimile pe care ar fi vrut să le verse în ziua aceea."
……………………………………………………………………………
"Totul e atât de simplu, şi-n acelaşi timp atât de complicat! Simplu, fiindcă e de ajuns să-mi schimb atitudinea: nu voi mai căuta fericirea. De acum încolo sunt independentă, îmi văd viaţa prin propriii mei ochi şi nu prin ai altcuiva. Pornesc în căutarea aventurii de a fi vie.
Complicat: de ce nu-mi caut fericirea, dacă am fost învăţată că e singurul scop care merită osteneala? De ce să mă aventurez pe un drum de care alţii se feresc?
La urma urmei, ce e fericirea?
Dragoste, se spune. Dar dragostea nu a adus şi nici nu va aduce vreodată fericirea. Dimpotrivă, nu e decât nelinişte, un câmp de luptă, nopţi nedormite, când ne întrebăm dacă e bine ce facem. Adevărata dragoste e plămădită din extaz şi agonie.
Sau linişte. Linişte? Dacă ne uităm la natură, ea niciodată nu e liniştită. Iarna luptă cu vara, soarele şi luna nu se întâlnesc niciodată, tigrul îl vânează pe om, omul se teme de câine, câinele o vânează pe pisică, ea-l vânează pe şoarece, iar şoarecele îl sperie pe om.
Banii aduc fericirea. Foarte bine: atunci toţi oamenii care au destul cât să trăiască foarte bine ar putea să nu mai muncească. Dar nu, ei continuă să se zbată şi mai mult, ca şi cum s-ar teme să nu piardă tot. Banul la ban trage, asta e adevărat. Sărăcia poate aduce nefericire, dar contrariul nu e adevărat: bogăţia nu aduce neapărat fericirea.
Eu am căutat fericirea multă vreme de-a lungul vieţii – acum nu vreau decât bucurie. Bucuria e ca sexul; are început şi sfârşit. Eu vreau plăcere. Vreau să fiu mulţumită – dar fericită? Nu mai cad în capcana asta.
Când sunt într-un grup de oameni şi îi provoc, folosindu-mă de una din întrebările cele mai importante, ei răspund cu toţii: „Sunt fericit„.
Şi eu continui: „Dar nu doriţi să aveţi mai mult, să creşteţi în continuare?„ Şi toţi îmi răspund: „Bineînţeles„.
Şi insist: „Atunci nu sunteţi fericiţi„. Atunci schimbă vorba."
……………………………………………………………………………………
"Singurul meu scop era să-i atrag atenţia… singurul motiv care mă împingea spre ea era o dragoste pe care n-o acceptam, dar care continua să crească subtil şi devastator.
Eram mulţumit de universul meu, nu voiam să mă schimb deloc, deşi eram împins spre asta…
Încerca să fugă de motivul care o adusese acolo – profunda ei nesiguranţă o făcuse să iasă la atac în loc să privescă în sine. Avea nevoie de un bărbat lângă ea şi – cine ştie? – poate că mă cerceta ca să vadă până unde putea merge, folosind acele artificii feminine, ca să descopere dacă eu eram gata să fac orice pentru ea.
În prezenţa ei, existenţa mea părea să aibă o justificare. Oare asta voia să audă? Bine, o să i-o spun la masă. Puteam să fac aproape orice, chiar să o părărsesc pe femeia cu care eram, dar nu aveam de gând să-mi arunc cărţile…
- Vreau să-ţi spun ceva încă de când te-am vazut dansând atunci, la Sibiu. Este ceva ce îmi apasă sufletul din ce în ce mai mult.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti.
- Ba sigur că ştii. Vorbesc despre o iubire pe care am descoperit-o acum şi pe care fac tot ce-mi stă în putinţă s-o distrug înainte de a apuca să se arate. Aş vrea s-o primeşti; este puţinul pe care-l am din mine însumi, dar nu-mi aparţine. Acest puţin nu este exclusiv al tău, mai există cineva în viaţa mea, însă aş fi foarte fericit dacă l-ai accepta aşa cum este. Un poet arab, Khalil Gibran, spune: E bine să dai când cineva cere, dar e mult mai bine să poţi oferi tot aceluia care n-a cerut nimic.
- Dar există vreun lucru care se pote păstra? Tot ce avem va fi dăruit înr-o bună zi. Copacii oferă pentru a continua să trăiască, fiindcă a păstra înseamnă a pieri.
- Dar meritul cel mai mare nu e al celui care dăruieşte, ci al celui care primeşte fără a se simţi dator. Omul dă puţin atunci când nu are decât bunuri materiale; dar oferă mult atunci când se dăruieşte pe sine."
……………………………………………………………………………………………….
"- El mă iubeşte?
- Întrebarea dumitale nu e corectă. Dumneata trebuie să ştii dacă poţi să dăruieşti iubirea de care el are nevoie. Şi ce s-o întâmpla, ce nu s-o întâmpla, oricum vei fi la fel de mulţumit. Să te ştii capabil de iubire este de ajuns. Iar dacă n-o să fie el, o să fie altul. Dacă dumneata ai descoperit un izvor, lasă-l să ţâşnească şi îţi va umple viaţa. Nu încerca să stai la distanţă ca să fii pe teren sigur şi să vezi ce se întâmplă; nici nu încerca să obţii certitudini înainte de a face un pas. Ce vei da, aia vei primi – deşi de multe ori vine de unde nici nu te aştepţi.
................................................................................................
- Deci, sunt sau nu înşelat?
… Pentru mine, dragostea umple totul. Nu poate fi dorită, fiindcă este un sfârşit în sine. Nu poate înşela, pentru că nu este legată de posesie. Nu poate fi ţinută închisă, pentru că este ca râul şi va trece peste zăgaz. Cine încearcă să întemniţeze dragostea trebuie să o despartă de izvorul care o alimentează, dar atunci apa pe care a reuşit s-o strângă va fi stătută şi sălcie."
……………………………………………………………………………………………….
"- Într-o zi, când lucram, mi-am dat seama că aveam în faţa mea un simbol. Primeam metal neprelucrat şi trebuia să fac din el piese pentru automobile, pentru maşini agricole, ustensile de bucătărie. Cum se face asta? Mai întâi, încing bucata de metal la o căldură infernală, până ce devine roşie. Imediat, apuc ciocanul cel mai greu şi lovesc fără milă de multe ori, până ce piesa capătă forma dorită. Apoi o scufund într-un cazan cu apă rece şi tot atelierul se umple de aburi, în timp ce piesa pocneşte şi ţipă din cauza schimbării bruşte de temperatură. Trebuie să repet acest proces până reuşesc să fac o piesă perfectă: o singură dată nu e de ajuns.
Fierarul făcu o pauză lungă, îşi aprinse o ţigară şi continuă:
- Uneori metalul care-mi ajunge în mână nu rezistă la tratament. Căldura, loviturile de ciocan şi apa rece îl umplu de crăpături. Iar eu ştiu că n-o să devină niciodată o lamă bună de plug sau un ax de motor. Şi atunci îl iau pur şi simplu şi-l arunc în grămada de fier vechi pe care ai văzut-o la poarta fierăriei.
După o altă pauză, fierarul adăugă:
- Ştiu că Dumnezeu m-a aşezat în focul suferinţelor. Am acceptat loviturile de ciocan pe care mi le-a dat viaţa, şi uneori mă simt la fel de rece şi nesimţitor ca apa care provoacă suferinţă oţelului. Dar nu cer decât un singur lucru: „Dumnezeule, nu mă lăsa până ce nu voi fi reuşit să iau forma pe care o aştepţi de la mine. Încearcă cum crezi că e mai bine, câtă vreme ai să doreşti, dar nu mă arunca în grămada de fier vechi a sufletelor„.
Gata, scuzaţi-mi intruziunea în vieţile voastre, dar intenţia a fost bună.
Trimiteți un comentariu